Despre farisei…trecuti si prezenti!


Se spune că au dispărut, că au încetat să mai existe…
Povești! Sunt prezenţi între noi mai mult ca oricând! Mă izbesc de ei peste tot. Nu e loc unde să poţi scăpa de ei. Şi la biserică? Mai ales acolo, pentru că asemenea strămoşilor lor care funcţionau pe lângă Templu, nici ăştia moderni nu pot trăi fără biserică. Îi găseşti prin cor, prin comitete, prin grupurile de închinare, în spatele amvonului, în bănci, la garderobe, prin curte umblând alandala. Nu mai au obligatoriu bărbi la purtător, nici filacterii, dar uitătura e aceeaşi, spiritul e neschimbat, preocupările identice. Ei vor să pară altceva decât sunt în realitate! Da, aţi „ghicit”, despre farisei vorbim, despre ai noştri, cei moderni! Oameni lipsiţi de transparenţă, oameni preocupaţi doar de imagine şi aparenţe, oameni fără esenţă, oameni care încet, încet pierd dumnezeirea. În vremea Domnului Hristos au fost duşmanii Lui cei mai vehemenţi. În mod logic, ar fi trebuit să fie parteneri – ştiau Scripturile, le citau zilnic, se rugau, se îndeletniceau cu posturi lungi! Ar fi trebuit să fie primii care-L recunosc şi Îl acceptă pe Isus ca şi Mesia. Da’ de unde! Erau pe urmele Lui ca şi copoii disperaţi să găsească prada. Nu pierdeau niciun prilej să Îl atace, nu ratau ocazia de a încerca să-L bage la colţ prin tot felul de întrebări atent construite, nu Îl scăpau o clipă din ochi.

Nu de drag: de ciudă!

Hristos era singurul care îi cunoştea. Singurul care vedea dincolo de haina lor, de imaginea lor, de aparenta lor religiozitate. Mai mult, Isus îi prezenta întotdeauna lumii aşa cum erau ei în realitate – morminte văruite la exterior. Oamenii nu mai erau acum lesne păcăliţi. Cum să nu te prindă ciuda pe un astfel de „spin” în coastă?! Dar aici apare o chestiune care depăşeşte logica de fariseu: în loc să se schimbe, în loc să recunoască că nu e interesat decât să trăiască bine, să aibă întâietate pe pământ, în loc să iasă în faţă să dea cu masca de pământ şi să cadă în genunchi la picioarele lui Hristos pentru a primi har, el căuta să scape de „povară”, adică de Isus. Fariseul e omul care nu are absoluturi, care nu are mamă şi tată, care nu are principii şi nici conştiinţă. El are doar scopuri, preocupări, interese, ţinte. Îşi construiau legi care să le apere averea (vezi legea corban), îşi vindeau sufletul banului, se mânjeau până la coate în lăturile romanilor. Fară demnitate, fără coloană vertebrală, fără Dumnezeu şi fără Lege. Dar în sinagogă nu era nimeni ca ei! Nimeni nu cânta mai tare decât ei, nimeni nu se ruga mai tare, mai lung şi mai meşteşugit decât ei, nimeni nu era mai smerit decât ei, nimeni nu făcea cât făceau ei. Parcă sfinţii plictisiţi să stea prăfuiţi pe pereți au început să coboare printre muritori. Toţi le ziceau „Rabi”, blocau pieţele cu rugăciunile lor de faţadă, împovărau şi deposedau oamenii folosindu-se de Lege. Aprig a fost şi este Dumnezeu cu astfel de oameni!
Se pare că atitudinea lor se transferă din generaţie în generaţie. E ca o plagă de care nu scapi. O dai afară pe uşă, îţi intră pe geam şi stă cu tine la masă. În mileniul al III-lea nu s-a schimbat decât decorul! Ei sunt vii şi chiar mai activi decât în trecut. Împiedică lucrarea spirituală, deşi ai avea impresia că sunt cei mai puternici slujitori! Distrug relații şi comunităţi, produc pagube şi daune majore, pretind că Îl cunosc pe Dumnezeu, că au şi o relaţie autentică cu El. Nu, nu, asta nu e relaţie; tradiţie, poate, religiozitate, să zicem. Dar toate aceste surogate nu fac decât să omoare spiritul, să distrugă viaţa şi să Îl scoată pe Dumnezeu din ecuaţie. A te compara cu unii dintre ei te şi deprimă! Îţi pui întrebări existenţialiste. Ei nu zâmbesc când nu trebuie, sunt întotdeauna prezenţi primii, au păreri, dau sfaturi… Ce mai, activism maxim… dar Îl rănesc pe Hristos continuu. Inima lor e departe. În inima lor nu e loc pentru Cer.
Poţi cânta, poţi recita toată Biblia pe de rost, poţi să le dau săracilor toţi banii tăi; dacă inima nu-i a Tatălui, e praf în ochi. Hristos are pentru astfel de oameni nişte cuvinte care te îngrozesc: pui de năpârci, făţarnici, ucigaşi, morminte văruite. Asta arată cât e de periculos fariseul. E duşmanul lui Dumnezeu. De ce le aloc atât de mult spaţiu? Pentru că Biblia o face; pentru că e uşor să ajungi fariseu – un formalist care şi-a pierdut tare de mult esenţa! E gol-goluţ. Şi de vreme ce trebuie pus ceva acolo, se umple repede inima cu toate relele din lume. E terenul ideal pentru diavol. Şi rodește, nu glumă!
Prieteni, nu păcălim pe nimeni: singurii care pierd în toată ecuaţia asta suntem noi!
Ce-i de făcut? Simplu: pocăinţă! Recunoşti că despre tine e vorba şi ceri ajutor. Şi ajutorul sigur va veni.


Silviu Cornea

Leave a Reply to Anonymous Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>